Vremuri negre

           In ultima vreme nu am mai avut timp sa va scriu, fiind ocupat aproape tot timpul. Despre ce scriu aici, este sumbru si cat se poate de ,,neiertator". Ca sa va introduc in tema sa incep cu expozitiunea:
           Miercuri, 25 noiembrie, o zi obisnuita in care, dupa fiecare ora obositoare ieseam in pauza-bineinteles acea pauza mizera de 5 minute, cu sistemul nostru ,,bine pus la punct". Revenind la idee: ieseam afara si imi vedeam colegii de la alte clase, vorbeam subiecte clasice si ne gandeam la ce note proaste vom lua orele urmatoare. Unul dintre acesti colegi cu care mai reuseam sa discut, era Ana. Nici nu ne gandeam, noi toti la ce avea sa se intample. Intr-un sfarsit clasa noastra terminase orele. Dupa un timp eu ajung acasa si incep sa scriu. Primesc un telefon, raspund si pixul imi cade din mana. Ana a avut un accident de masina, pe trecerea de pietoni, in fata scolii...
            Noaptea 25-26 noiembrie: Pur si simplu nu puteam sa adorm, gandindu-ma mereu la Ana si la ce ar putea sa pateasca....
            A doua zi la scoala: o scoala de lacrimi si cuvine de regret...toata lumea se impaca cu toata lumea, doar cativa mitocani erau care o vorbeau de rau pe Ana. Si tot asa au trecut zilele ca si cand ar fi fost ani, cu fiecare minut care trece ne dam seama si cat de dor ne e de Ana si cat de mult tinem la ea...In fiecare zi primim cate un semn bun din partea ei: a miscat ceva sau cel mai bun: aproape respira singura.
             Ana e una dintre cele mai bune persoane din scoala, si poate din lume...Are intotdeauna o vorba buna pentru fiecare in parte, nu vorbeste pe nimeni de rau, are o personalitate bine echilibrata, e cuminte si invata excelent. Sunt cativa care o apreciau inainte, dar multa lume o apreciaza acum dupa cum am mai spus, si are tot dreptul sa fie. Dar binele intotdeauna sufera, oamenii buni sufera mereu si cei rai scapa...
            Din tot ce aud acum putini spun ca Ana nu mai are nicio sansa, insa cei mai multi sunt optimisti. Eu fac parte din grupul optimisti...Singurele noastre obiective de acum sunt sa o vedem pe Ana cum merge zambitoare spre scoala, intra in curtea scolii cu ghiozdanul in spate si ne imbratisaza pe toti, noi o vrem pe Ana inapoi... E un prieten drag, pe care nu ne putem permite sa il pierdem. Pe Ana o ajuta acum orice gand bun, orice rugaciune, si cu singurata in cateva saptamani poate chiar zile va putea sa vorbeasca. Se spune ca aude acum...
            Eu sper sa revin cu vesti bune, deci pentru toti cititorii blogului meu: promit ca o sa va tin la curent.