Iarna de Vasile Alecsandri

,,Din vazduh cumplita iarna cerne norii de zapada,
Lungi troiene calatoare adunate-n cer gramada;
Fulgii zbor, plutesc in aer ca un roi de fluturi albi,
Raspandind flori de gheata pe ai tarii umeri dalbi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineata ninge iara!
Cu o zale argintie se imbraca mandra tara;
Soarele rotund si palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinerete printre anii trecatori.

Tot e alb pe camp, pe dealuri, imprejur, in departare,
Ca fantasme albe plopii insirati se perd in zare,
Si pe-ntinderea pustie, fara urme, fara drum,
Se vad satele perdute sub clabuci albii de fum.

Dar ninsoarea inceteaza, norii fug, doritul soare
Straluceste si dismiarda oceanul de ninsoare.
Intr-o sanie usoara care trece peste vai ...
In vazduh voios rasuna clinchete de zurgalai."

Frumos. Trecut.

Decembrie

        Iata ca am ajuns si in decembrie. Am inceput sa scriu din ce in ce mai rar din cauza lipsei de timp. Si totusi, am atatea sa va spun.
        Pe mine gerul m-a luat pe neasteptate. Era o zi friguroasa. Eu eram pe langa Palatul Copiilor, in Tineretului cu niste tovarasi. Deodata, a inceput sa ninga. Dupa cam 30 de minute, zapada era de 10-20 cm. Am inceput sa ne batem, si sa ne tavalim unii pe altii, precum ar face orice copil sau adult cu minte de copil. Eu insa nu eram prea bucuros. Mie nu imi place frigul, si parca, ca o pedeapsa am plecat ud fleasca de acolo. Nu imi mai simteam degetele de la picioare, nasul, mainile, si cred ca aveam zapada si in geaca. Si amicii mei erau la fel. Plecasem singur, spre casa, luand drumul spre Piata Unirii. Ma urcasem in 313. Nu era nimeni. M-am asezat pe scaunul de langa caloriferul acela mic. Caldura?De unde? Nu era. Simteam cum deger. Tremuram din toate incheieturile. Jos, pe podea, de sub adidasi, curgea apa. M-am descaltat si descopar ca sosetele mele erau imbibate de apa. Le storc si ma incalt. Tot frig. Momente groaznice in care te gandesti numai la faptul ca ai da orice ca sa ajungi acasa. Orice rasuflare a mea era mana cereasca pentru mainile mele, lipsite fiind de manusi. Dimineata, cand am plecat de acasa nici nu imi inchipuiam cat de mult va ninge. Intr-un sfarsit ajung la Unirea. Se deshid usile. ,,Ohhh Doamne" . Fix in momentul ala realiizasem ca in autobuz era defapt cald. Fulgii de nea cadeau cu furie asupra mea si imi loveau fata cu cruzime, intepat fiind de sute de mii de ori. Inaintam prin frig cu greu, nu priveam intr-un punct fix, poate ca nici nu priveam, mintea imi era paraliazata practic doar picioarele imi functionau, zgomotele erau estompate, nimic si nimic. Dupa 45 de minute ajung acasa. Nu stiu cum am ajuns. O minune.
      Si de atunci evit sa ies pe afara de multe ori. Insa, am mai iesit. Intr-o alta zi ma aflam in tramvai. Eram un pic mai bine imbracat insa altceva mi-a atras atentia. Un copil rrom/tigan cersea:
,,Deschide usa crestine,
C-am venit si noi la tine.
Daca nu deschizi usa,
Intru pe geam si-ti fur tot".
      Eu cred ca este ceva de ,,no comment". Defapt, nu ar trebui sa fiu uimit ca totusi e Romania, nu? Lasand la o parte intamplarea asta, vroiam sa mai scriu de mocirla din oras. Eu cred ca iarana, cand ninge ne aflam intr-o cocina. Umezeala, zapada mizerabila, pe bulevarde si in centru. Oare masinile de dezapezire isi fac corect treaba? Cand ies afara din autobuz sau tramvai calc direct intr-o mocirla de-asta teribila, in care desigur se gasesc ambalaje, mucuri de tigara sau doze de suc.
        In ultimele cuvinte as vrea sa va pomenesc de Ana. S-au auzit multe. Ca e bine, ca e rau. Acum in ultima saptamana nu am mai auzit nimic. Eu sunt optimist in continuare in privinta ei. Sper ca si voi la fel...
      Cam atat am sa va spun, sper sa mai scriu saptamana urmatoare...