Ana (2)

    Azi am fost la Ana, la spital. Mai mult nu pot sa zic. A zambit foarte mult. Se vedea ca e fericita. A fost o conversatie fara vorbe. A fost incredibil. [ Multumesc Marei, mamei ei si lui Matei ]

Revelion [2009-2010]

     Sunt uimit. Ma uit la televizor, si aud pe afara cum oamenii vorbesc despre revelion, despre masa de revelion, si orice tine de acesta. Pur si simplu in ultimele doua zile din 2009 credeam ca daca o sa mai aud odata cuvantul ,,revelion" o sa innebunesc. Spre norocul meu nu am innebunit. Si iata-ma cu doua ore 'nainte de ora 12:00.
     Eram complet dezamagit, scarbit, incapabil sa nu stau incruntat. Oameni buni, la TV erau MANELE PESTE MANELE. Pe toate posturile principale si cateva secundare. Singura alinare este Discovery Channel. Eu pur si simplu nu pot sa agreez manelele. Cand aud animalele alea gretoase, agasante, oribile si dezgustatoare cum lalaie sau se screm sa scoate un sunet, pur si simplu imi ies din fire. De obicei ma gandesc la cel mai dureros si crancen mod in care acele vietati cu doar jumatate de neuron functional ar putea muri. Prefer tragerea in teapa sau fierberea. Amuzant este ca dupa ce am schimbat un post de manele si m-am gandit cum ar putea muri cretinul ala, am dat de Discovery in care un ghepard tocmai isi sfasia prada.
      Alta dezamagire am avut-o ca nu am putut sa ajung la Iris, in Piata Constitutiei. Plecasem de acasa fix in momentul in care ei aparusera pe scena, ajungand in Piata Constitutiei dupa ce ei plecasera. Dar trece si asta...
       Peste alte cateva zeci de minute ajung si eu acasa. Fiind o saptamana grea, am dat cateva mesaje cu ,,La multi ani" si m-am culcat.
      Acum, iata-ma aici scriindu-va. Vroiam sa va mai spun si de mizeria lasata pe jos, in urma petrecerilor. Sticle sparte, ambalaje de rachete si petarde si multe altele. Dar a fost revelion, nu? Mda....sigur
     2010
  
     PS: La multi ani si voua...
    

Iarna de Vasile Alecsandri

,,Din vazduh cumplita iarna cerne norii de zapada,
Lungi troiene calatoare adunate-n cer gramada;
Fulgii zbor, plutesc in aer ca un roi de fluturi albi,
Raspandind flori de gheata pe ai tarii umeri dalbi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineata ninge iara!
Cu o zale argintie se imbraca mandra tara;
Soarele rotund si palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinerete printre anii trecatori.

Tot e alb pe camp, pe dealuri, imprejur, in departare,
Ca fantasme albe plopii insirati se perd in zare,
Si pe-ntinderea pustie, fara urme, fara drum,
Se vad satele perdute sub clabuci albii de fum.

Dar ninsoarea inceteaza, norii fug, doritul soare
Straluceste si dismiarda oceanul de ninsoare.
Intr-o sanie usoara care trece peste vai ...
In vazduh voios rasuna clinchete de zurgalai."

Frumos. Trecut.

Decembrie

        Iata ca am ajuns si in decembrie. Am inceput sa scriu din ce in ce mai rar din cauza lipsei de timp. Si totusi, am atatea sa va spun.
        Pe mine gerul m-a luat pe neasteptate. Era o zi friguroasa. Eu eram pe langa Palatul Copiilor, in Tineretului cu niste tovarasi. Deodata, a inceput sa ninga. Dupa cam 30 de minute, zapada era de 10-20 cm. Am inceput sa ne batem, si sa ne tavalim unii pe altii, precum ar face orice copil sau adult cu minte de copil. Eu insa nu eram prea bucuros. Mie nu imi place frigul, si parca, ca o pedeapsa am plecat ud fleasca de acolo. Nu imi mai simteam degetele de la picioare, nasul, mainile, si cred ca aveam zapada si in geaca. Si amicii mei erau la fel. Plecasem singur, spre casa, luand drumul spre Piata Unirii. Ma urcasem in 313. Nu era nimeni. M-am asezat pe scaunul de langa caloriferul acela mic. Caldura?De unde? Nu era. Simteam cum deger. Tremuram din toate incheieturile. Jos, pe podea, de sub adidasi, curgea apa. M-am descaltat si descopar ca sosetele mele erau imbibate de apa. Le storc si ma incalt. Tot frig. Momente groaznice in care te gandesti numai la faptul ca ai da orice ca sa ajungi acasa. Orice rasuflare a mea era mana cereasca pentru mainile mele, lipsite fiind de manusi. Dimineata, cand am plecat de acasa nici nu imi inchipuiam cat de mult va ninge. Intr-un sfarsit ajung la Unirea. Se deshid usile. ,,Ohhh Doamne" . Fix in momentul ala realiizasem ca in autobuz era defapt cald. Fulgii de nea cadeau cu furie asupra mea si imi loveau fata cu cruzime, intepat fiind de sute de mii de ori. Inaintam prin frig cu greu, nu priveam intr-un punct fix, poate ca nici nu priveam, mintea imi era paraliazata practic doar picioarele imi functionau, zgomotele erau estompate, nimic si nimic. Dupa 45 de minute ajung acasa. Nu stiu cum am ajuns. O minune.
      Si de atunci evit sa ies pe afara de multe ori. Insa, am mai iesit. Intr-o alta zi ma aflam in tramvai. Eram un pic mai bine imbracat insa altceva mi-a atras atentia. Un copil rrom/tigan cersea:
,,Deschide usa crestine,
C-am venit si noi la tine.
Daca nu deschizi usa,
Intru pe geam si-ti fur tot".
      Eu cred ca este ceva de ,,no comment". Defapt, nu ar trebui sa fiu uimit ca totusi e Romania, nu? Lasand la o parte intamplarea asta, vroiam sa mai scriu de mocirla din oras. Eu cred ca iarana, cand ninge ne aflam intr-o cocina. Umezeala, zapada mizerabila, pe bulevarde si in centru. Oare masinile de dezapezire isi fac corect treaba? Cand ies afara din autobuz sau tramvai calc direct intr-o mocirla de-asta teribila, in care desigur se gasesc ambalaje, mucuri de tigara sau doze de suc.
        In ultimele cuvinte as vrea sa va pomenesc de Ana. S-au auzit multe. Ca e bine, ca e rau. Acum in ultima saptamana nu am mai auzit nimic. Eu sunt optimist in continuare in privinta ei. Sper ca si voi la fel...
      Cam atat am sa va spun, sper sa mai scriu saptamana urmatoare...

Vremuri negre

           In ultima vreme nu am mai avut timp sa va scriu, fiind ocupat aproape tot timpul. Despre ce scriu aici, este sumbru si cat se poate de ,,neiertator". Ca sa va introduc in tema sa incep cu expozitiunea:
           Miercuri, 25 noiembrie, o zi obisnuita in care, dupa fiecare ora obositoare ieseam in pauza-bineinteles acea pauza mizera de 5 minute, cu sistemul nostru ,,bine pus la punct". Revenind la idee: ieseam afara si imi vedeam colegii de la alte clase, vorbeam subiecte clasice si ne gandeam la ce note proaste vom lua orele urmatoare. Unul dintre acesti colegi cu care mai reuseam sa discut, era Ana. Nici nu ne gandeam, noi toti la ce avea sa se intample. Intr-un sfarsit clasa noastra terminase orele. Dupa un timp eu ajung acasa si incep sa scriu. Primesc un telefon, raspund si pixul imi cade din mana. Ana a avut un accident de masina, pe trecerea de pietoni, in fata scolii...
            Noaptea 25-26 noiembrie: Pur si simplu nu puteam sa adorm, gandindu-ma mereu la Ana si la ce ar putea sa pateasca....
            A doua zi la scoala: o scoala de lacrimi si cuvine de regret...toata lumea se impaca cu toata lumea, doar cativa mitocani erau care o vorbeau de rau pe Ana. Si tot asa au trecut zilele ca si cand ar fi fost ani, cu fiecare minut care trece ne dam seama si cat de dor ne e de Ana si cat de mult tinem la ea...In fiecare zi primim cate un semn bun din partea ei: a miscat ceva sau cel mai bun: aproape respira singura.
             Ana e una dintre cele mai bune persoane din scoala, si poate din lume...Are intotdeauna o vorba buna pentru fiecare in parte, nu vorbeste pe nimeni de rau, are o personalitate bine echilibrata, e cuminte si invata excelent. Sunt cativa care o apreciau inainte, dar multa lume o apreciaza acum dupa cum am mai spus, si are tot dreptul sa fie. Dar binele intotdeauna sufera, oamenii buni sufera mereu si cei rai scapa...
            Din tot ce aud acum putini spun ca Ana nu mai are nicio sansa, insa cei mai multi sunt optimisti. Eu fac parte din grupul optimisti...Singurele noastre obiective de acum sunt sa o vedem pe Ana cum merge zambitoare spre scoala, intra in curtea scolii cu ghiozdanul in spate si ne imbratisaza pe toti, noi o vrem pe Ana inapoi... E un prieten drag, pe care nu ne putem permite sa il pierdem. Pe Ana o ajuta acum orice gand bun, orice rugaciune, si cu singurata in cateva saptamani poate chiar zile va putea sa vorbeasca. Se spune ca aude acum...
            Eu sper sa revin cu vesti bune, deci pentru toti cititorii blogului meu: promit ca o sa va tin la curent.

November rain

When I look into your eyes
I can see a love restrained
But darlin' when I hold you
Don't you know I feel the same
'Cause nothin' lasts forever
And we both know hearts can change
And it's hard to hold a candle
In the cold November rain
We've been through this such a long long time
Just tryin' to kill the pain
But lovers always come and lovers always go
An no one's really sure who's lettin' go today
Walking away
If we could take the time to lay it on the line
I could rest my head
Just knowin' that you were mine
All mine
So if you want to love me
then darlin' don't refrain
Or I'll just end up walkin'
In the cold November rain

Do you need some time...on your own
Do you need some time...all alone
Everybody needs some time...on their own
Don't you know you need some time...all alone
I know it's hard to keep an open heart
When even friends seem out to harm you
But if you could heal a broken heart
Wouldn't time be out to charm you

Sometimes I need some time...on my
own Sometimes I need some time...all alone
Everybody needs some time...on their own
Don't you know you need some time...all alone

And when your fears subside
And shadows still remain, ohhh yeahhh
I know that you can love me
When there's no one left to blame
So never mind the darkness
We still can find a way
'Cause nothin' lasts forever
Even cold November rain


Don't ya think that you need somebody
Don't ya think that you need someone
Everybody needs somebody
You're not the only one
You're not the only one 


by Guns n'Roses.
Daca tot suntem in noiembrie, de ce sa nu ne amintim de November Rain?

O zi de duminica

        Astazi, intr-un sfarsit am avut parte de o zi exceptionala. Foarte rar se intampla asa. Intr-un sfarsit eu si 3 prieteni am reusit sa dam de un studio unde sa putem sa repetam. [Nu stiu daca am mai spus, dar fac parte dintr-o trupa de rock.]. M-am simtit foarte bine si chiar am reusit sa cantam de cateva ori o melodie intreaga, perfect. Imi pare rau ca am stat decat doua ore. Au trecut precum 10 minute.
         In drumul spre casa, dupa ce ii lasasem pe cei trei, am avut parte de alte momente placute. Bineinteles, vremelnice, pentru ca toate lucrurile frumoase trec repede. Am trecut prin parcul Eroilor si Romniceanu. Am fost uimit de diversitatea culorilor si nuantelor tomnatice. Multe frunze pe jos, pomi maro, negri si gri, pe aici-pe colo' frunze verzi prin ei. Toate aceste imi ofereau impresia ca ma aflu intr-un tablou, tablou frumos si cu atentie pictat. Amintindu-mi si de melodia cantata la studio, parca nici nu imi venea sa parasesc parcul [acelasi sentiment in ambele]. Din pacate, aparatul meu de fotografiat se odihnea acasa, in sertar. Poate ca maine voi trece din nou pe acolo sa va impartasesc si voua acele minunate picturi. Ce a fost interesant, a fost ca si pe strazi arata aproape la fel. Cel putin pomii aratau la fel. In rest, acelasi peisaj binecunoscut: gunoaie, si oameni prea grabiti sa stea un pic pe loc, sa uite de griji si sa inspire aerul molipsitor de toamna. Ei bine, mica mea excursi nu se termina pana nu vad un drogat in autobuz, isotit de punga lui. In cele din urma ajung acasa si va scriu, aici...